Psihologia comunicării și HR - cu Gerhard Ohrband

Când creezi un training de comunicare, apare o întrebare fundamentală pe care mulți nici nu o formulează explicit: ce rol au greșelile în procesul de învățare? Majoritatea programelor de training dau deja un răspuns la această întrebare — dar nu întotdeauna unul care se potrivește cu felul în care învață oamenii în realitate. În practică, putem distinge trei tipuri diferite de training, fiecare bazat pe o atitudine diferită față de greșeli. 1.  Training procedural: înveți evitând greșelile Primul tip este trainingul procedural. Aici primești instrucțiuni pas cu pas despre cum să te comporți într-o anumită situație. Trainerul îți arată „varianta corectă”, iar rolul tău este să o reproduci cât mai exact. În acest model: scopul este acuratețea și standardizarea greșelile sunt văzute ca abateri de la procedură învățarea se bazează pe imitare și repetiție Funcționează foarte bine atunci când: sarcinile sunt predictibile și standardizate există puțină variație în reali...

Și eu sunt vinovat de asta. Timp de cel puțin 10 ani, am citit aproximativ 400 de cărți de dezvoltare personală din zona de business, de la autori precum Napoleon Hill, Brian Tracy și mulți alții. Nu este nimic în neregulă cu aceste cărți. Le sunt în continuare recunoscător că le-am citit și încă mai revin din când în când la unele similare. Totuși, există ceva fundamental discutabil în unele dintre ele: presupunerea că, dacă vrem să avem succes, trebuie să studiem povești de succes. Ideea este că ar trebui să intervievăm milionari, să aflăm cum au devenit bogați și apoi să tratăm răspunsurile lor ca pe un fel de rețetă. Desigur, dacă trebuie să alegem între sfaturi de la oameni de succes și oameni fără succes, pare logic să-i ascultăm pe cei care au reușit. Iar în domenii în care succesul este strâns legat de abilități clar identificabile—cum ar fi muzica, artele, învățarea limbilor sau știința—această abordare poate fi într-adevăr utilă. Dar când vine vorba de succes în busines...

La prima vedere, această întrebare pare aproape inutilă. În multe culturi, religii și medii profesionale, recunoașterea propriilor greșeli este considerată oficial o virtute. Ni se spune că a admite că ai greșit este un semn de maturitate, onestitate și forță. Și totuși, realitatea arată adesea foarte diferit. Dacă te uiți la figuri publice—politicieni sau directori de companii mari—rareori vezi o recunoaștere sinceră a greșelilor. Un exemplu cunoscut este Donald Trump, care, indiferent de opinia politică, tinde să transfere responsabilitatea către alții—instituții, țări sau persoane. De ce se întâmplă asta, dacă recunoașterea greșelilor este, teoretic, apreciată? Răspunsul ține de experiență. În multe părți ale lumii, mai ales în țări marcate de moștenirea fostei Uniuni Sovietice, oamenii au învățat ceva diferit față de idealul oficial. Regula nescrisă nu este „respectă pe cineva care își recunoaște greșeala”, ci mai degrabă: dacă ești la pământ, ceilalți te pot lovi și mai ...

Într-o criză, dezvoltarea abilităților de comunicare și a soft skills devine esențială. Aceste abilități, adesea considerate „plăcute de avut” în comparație cu competențele profesionale solide, se dovedesc cruciale atunci când apar presiuni mari. Companiile se confruntă cu necesitatea de a reduce costurile, iar angajații se îngrijorează firesc de situația financiară. În acest context, probabilitatea ca oamenii să comunice eficient scade, iar comunicarea greșită sau lipsa acesteia cresc riscul de probleme în livrarea produselor și în calitatea serviciilor, făcând compania mai vulnerabilă pe piață. Unul dintre cele mai critice riscuri este tăcerea angajaților – când aceștia încetează să împărtășească idei de îmbunătățire sau nu raportează probleme. Într-un mediu stabil, angajații se simt mai încrezători în a contribui la inovare și rezolvarea problemelor. În criză, însă, frica și incertitudinea pot bloca acest flux de idei, lăsând companiile fără perspectivele interne de care au cea ma...